Dacă intri pe pagina lui Caramitru poți vedea un festival al delirului psihotic. Vorba prietenului Silviu Dancu : „Caramitru e în vrie! Dă indicații, face reguli, stabilește foi de parcurs, împarte pliante, concepe strategii… Cred că undeva, în sinea lui, e tare fericit că există virusul ăsta! ”

Citind spumegațiile ăstuia la adresa Bisericii nu pot să nu îmi aduc aminte de o discuție avută la Cluj cu Bogdan Iancu autor al unor interviuri cu Regele Mihai I al României. Acesta ne povestea cum la un interviu cu Regele Mihai la palatul Elisabeta in momentul când au ajuns în sala mare a palatului regele s-a oprit și i-a povestit despre cum a avut acolo un dialog cu Vîșinski care văzând că nu o scoate la capăt cu abdicarea Regelui a ieșit trântind ușa sălii de a crăpat tencuiala. Și ne spunea Bogdan că regele cu un zâmbet ironic la întrebat: Știi unde e acum Vîșinski? Bogdan nu a înțeles întrebarea și s-a uitat mirat la rege, acesta arătând către pământ ii zise: El e acolo, și eu tot aici!

Deci tot așa cred și eu despre acești neo-bolșevici când vine vorba de Biserică. Biserica și creștinismul a cunoscut prigonitori mai aprigi decât Caramitru, numai dacă ne gândim la Dioclețian, Nero și sfârșim cu Stalin. Delirul de astăzi, șleahta lui de scuipători în Biserică sunt pistol cu apă. Și peste ani ei vor fi oale și ulcele și numele lor demult uitate si acoperite de colbul istoriei pe când Biserica tot aici va fi. De ce? Pentru că Iisus ne-a spus despre Biserica Sa că „porțile Iadului nu o vor birui” și deoarece încă nu cred că e vremea Judecății despre care nici El nu știe când va fi, ci numai Tatăl.

Iar referitor la isteria Coronavirus și închisul bisericilor, lumea asta și Europa a mai cunoscut vremuri grele și pandemice cum erau marile pandemii de ciumă, când mureau mult mai mulți oameni însă bisericile nu se închideau. Daaa, putem spune că oamenii erau înapoiați și Biserica avea altă raportare în lume și era puternică, etc. poți spune orice, dar uitându-ne la reacțiile de azi ale oamenilor și la spaima acestora în fața morții nu cred că putem spune că am evoluat prea tare de atunci. Ba mai mult putem spune că am involuat, deoarece omul Evului Mediu avea mai multă credință atunci întrucât era conștient că omul este neputincios în fața manifestărilor nefaste ale naturii și își întorcea privirea spre ultima speranță divinitatea și își inmulțea rugăciunea care se împreuna cu efortul uman de a depăși situația dificilă, îi dădea imbold și motivație să lupte mai mult pentru a trece peste acea perioadă dificilă. Astăzi însă mulți dintre noi am uitat exercițiul rugăciunii.

Nu zic că a nu face nimic omenește posibil pentru a împiedica răspândirea unei molime și doar a ne ruga așteptând ca ea sa treacă este soluția, dar puțină rațiune, realism și calm ne-ar ajuta să vedem mai bine situația și să o analizăm mai cerebral atât cât putem. Isteria, însă nu cred că ajută la îndepărtarea mai rapidă a molimei, igiena și rațiunea ajută mult mai mult iar rugăciunea cred că mai mult ne-ar ajuta să ne vedem neputința în fața morții și să ne mai tăiem puțin egocentrismul gonflat de societatea care ne învață că suntem niște mici dumnezei care văzându-ne limitarea, iraționalitatea și neputința în fața morții devenim isterici. De ce? Pentru că am lepădat credința în viața de apoi, în veșnicie și în nemurirea sufletului, am ajuns biete animale cuvântătoare pentru care prezentul, comfortul, plăcerea și ziua de mâine sunt singura preocupare și scop în viață, din păcate.